Adevărul și minciuna într-o zi s-au întâlnit
Și dorind să-și spună traiul, chiar minciuna a vorbit:
– Bună, dragă adevăr, bine că te-am întâlnit,
Pari amarnică la față, cine ti-o fi izgonit?
Hai să stăm nițel de vorbă, să ne spunem traiul nost’,
Și așa va trece timpul olecuță, mai cu cost!

– Bună, rosti adevărul cu glas blând și ochi senini,
Oare ești binevenită, cu amarnicii tăi spini?
– Eu? vorbi orgolioasă, sunt primită în orice casă,
Folosindu-mă de mine, hrană aleasă pun pe masă!

– Dar, vorbi mai tare acum adevărul indignat,
Cum tu, care doar înșeli, ești așa bine tratat?
– Ha! răspunse, păi aceasta-mi este arma ce-o folosesc mereu:
Cu glas sincer spun minciuni și-așa eu scap de greu!

– Oo, dar cum poți tu să duci în eroare atâtea minți?
Și măcar nu-ți pare rău că întruna tu doar minți?
– Ascultă aici ce-ți spun și învață de la mine,
Și așa vei duce-n viață traiu-ți prost, ca mine, bine!

Nu contează ce simt alții, nu contează ce-i frământă,
Tu doar spune-le să audă ce-a lor inimă încântă!
Eu, intrând cu-a mea putere în atâtea vieți amare,
Le-am promis de toate-n viață și-i am chiar sub picioare!

O minciună mică, mică, îi atrag alunecos
Și-așa, nedându-și seama, omul cade tot mai jos!
Și apoi, din una-n alta, ajung robii mei în lume
Și-așa, eu mi-am făcut în viață un renume!

Chiar copiii spun minciuni fără să le pară rău
Și, crescând sub paza mea, îi conduc spre negrul hău.
Chiar creștinii mă primesc în alor cămine sfinte,
Unde chiar se mai aud rugăciuni și mari cuvinte!

Ei mă cheamă-n viața lor ca să mintă și să fure,
Chiar dacă-n traiul sfânt nu-și permit ca să înjure!
Dar pe mine, ia auzi, nu mă cred păcat ce-i mare
Și-așa, orbiți, sărmanii merg spre veșnica pierzare!

Căci puterea mea e mare, eu îmbogățesc pe toți
Ce mă au în alor casă și-mi deschid întruna porți.
Fără milă calc în cale orice amărât din lume
Și-așa, pe rana lor, le fac eu la alții nume!

Pun eu juguri pe sărmanii ce mai caută dreptate
Și-i ridic pe robii mei sus pe vârfuri de cetate.
Multe lacrimi am călcat, mult amar și ce durere,
Eu, din ele, mă înalț și de-acolo trag putere!

Chiar și văduve și orfani, ce mai cred în adevăr,
I-am zdrobit fără de milă, cum ai sfărâma un măr!
Multe aș putea să-ți spun și să-nșir în neagra zare,
Cei mai mulți mă iau în viață pe moment drept o salvare!

Căci e mai ușor să spui o minciună pe moment
Și-așa, pe-amele ape, is purtați de-al meu curent!
Nu am limite în lume, totu-mi este sub putere,
Eu le sunt pâine în viață, dar și bogății și avere!

O duc bine, ce să zic, lumea toată-mi aparține
Și trăiesc în chefuri mari, sunt primită doar cu bine!
Dar tu, adevăr pribeag, ce ești palid și slăbit,
Spune-mi traiul tău în lume, că de mult nu te-am zărit!

– Multe eu nu pot să-ți spun despre traiul meu pribeag,
Sunt străin în asta lume, vin de pe un alt meleag.
Am venit să mai aduc la un suflet ce-i pierdut
O lumină-n a sa cale și să-i fiu eu însumi scut.

Tot ce prăpădești, minciună, și dărâmi în calea ta,
Eu mă stărui să repar, dăruind iubirea mea.
Cei ce mă doresc în viață, eu cu ei plătesc un preț,
Chiar de cei din jur, ades, ne văd vrednici de dispreț!

Cine caută să fie doar de partea mea în toate,
Atunci mă ridic și eu și-i fac cu drag dreptate.
Chiar de mulți mă prigonesc și ades eu sunt lovită,
Sunt atât de onorată să rămân mereu smerită!

Căci eu știu că calea ta, tu minciună ce pari bună,
Se sfârșește-n agonie și porți pleava ca cunună,
Dar a mea cale, ce-i plină de pietriș și mărăcini,
Duce-n slavile divine, căci eu port cununi de crini!

Calea mea e cea ce duce sus la Dreptul Dumnezeu
Și chiar de plătim un preț, noi suntem feriți de rău!
Lungă este calea mea, se sfârșește-n nemurire,
Pe când calea ta, minciună, duce doar spre nimicire!

Nu-mi doresc în viața asta să port straie moi ca tine,
Prefer greul și durerea, dar să fac mereu un bine!
Prefer ca să mor eu zilnic, mii de ori, pentru dreptate,
Dar să pot ca să conduc oameni spre eternitate!

Punte sunt în asta lume, către Dumnezeu și cer,
Și aceasta nu mai este pentru cineva mister.
Pe când drumul tău, minciună, e-o prăpastie prea mare,
Cei ce merg pe calea ta, toți aleargă spre pierzare!

Morala!
De atunci minciuna grea și-adevărul pur în toate
Au plecat pe două drumuri, diferite, separate!
Fiecare aleargă-n lume căutând de partea lor
Suflete de pe pământ care caută un dor.

Împreună nicidecum n-o să le întâlnești în lume,
Căci au scopuri diferite, chiar și diferite nume!
Drag creștin ce-ai ascultat, vreau să cred că iei aminte:
Tu să te ferești în viață de înșelare prin cuvinte!

Adevărul e Isus și puțini sunt cei ce-L vor
Să trăiască ca și El, proslăvind pe Creator!
El e purul adevăr ce a suferit amarul
Pentru tine, care-L cauți, a suit plângând Calvarul!

Doar Isus e Adevărul, ce, din dragoste adâncă,
A plătit cu al Său sânge ca să-ți fie a ta stâncă!
Pe când diavolul, minciuna, care este deghizată,
Îți aduce doar pierzarea și o grea și amară soartă.

Doar un timp poate minciuna să se înalțe prin mândrie,
Dar întotdeauna piere sub dreptatea ce învie!
Fugi cât poți de înșelare, nu fi robul ei, creștine,
Căci tu știi că calea ei duce doar înspre ruine!

Chiar dacă vei suferi pentru adevăr, creștine,
Să te bucuri căci triumfi și te înalți spre zări senine!
Toată viața tu s-o pui în slujba dreptății sfinte,
Și Hristos îți va fi frate, Dumnezeu ți-a fi Părinte! Amin!

Autor: Balahtari Cristina